LAZAR GRUNBERG SI BERNAD ANDREI

In noaptea de 17 spre 18 Martie 1944, in inchisoarea din Rabnita pe teritoriul Uniunii Sovietice au fost ucisi de catre bandele fasciste in retragere 300 de partizani sovietici si 52 detinuti politici antifascisti din Romania. A doua zi inchisoarea a fost aruncata in aer pentru a se sterge pentru totdeauna urmele crimei… Faptele au fost insa relatate de catre 2 detinuti antifascisti care au reusit ca prin minune sa scape de groaznicul macel… Dintre cei omorati au fost multi luptatori curajosi pentru cauza libertatii. Dintre ei faceau parte si Lazar Grunberg si Bernad Andrei.

Aceia care au fost deportati in Transnistria, aceia care au stat in lagarul Mortii din Vapniarca, care au reusit sa se salveze de la sinistrul macel din Rabnita, care au suferit, au luptat si au invins impreuna moartea, – n-au uitat niciodata ce au reprezentat pentru reusita luptei lor, Lazar Grunberg si Bernad Andrei.

Atunci, cand adunati din toate colturile Romaniei, pentru singura vina de a fi evrei, peste 1.500 de oameni s-au pomenit deodata in lagarul de la Vapnirca, inconjurati de sarme ghimpate, fara hrana, fara apa, fara adapost, ei au fost aceia care cu mana lor calda dar hotarata au stiut sa adune impreuna lumea in suferinta, care au uat asupra lor initiative si conducerea luptei impotriva dusmanului fascist, crunt si perfid…

Cand inchid ochii si vreau sa-mi reprezint Vapniarca, vad o carare lunga si ingusta, imprejmuita de sarme sip e ea un om inalt, masiv, cu fata calma si putin ingandurata, cu un zambet abia perceptibil in coltul gurii, pasind linistit in sus si in jos pe carare. Acesta e Lazar. Langa el Bernad – sau Bandi- vioi si mobil, pare mic de tot, aproape copilaresc, dar sub sprancenele sale negre si stufoase, privesc doi ochi aspri, seriosi si patrunzatori. Bandi si Lazar erau aproape mereu impreuna.  Atat de diferiti ca infatisare si ca temperament ei erau uniti intr-un singur gand, intr-o singura nazuinta. Ii unea dragostea de oameni, devotamentul pentru cauza dreptatii.

Viata din Vaparnica era aspra si grea. Administratia lagarului ne hranea exclusiv cu o fiertura de mazare furajera care a paralizat zeci de oameni, lovind deosebit de crunt in tineret. Cu un cinism de sadic, maiorul Murgescu – Comandantul lagarului ne-a intampinat la intrarea in Vapniarca ca cu urmatoarele cuvinte: “O sa va tarati pe branci” sinistre si prevestitoare cuvinte: “Aci zeci de tineri se tarasc in carje, victime ale alimentatiei aplicate cu buna stiinta de Maiorul Murgescu.

Sudati in lupta, caliti in greutati, hotarati sa ne aparam viata, – noi am reusit sa respingem nu un singur atac al dusmanului. Lazar si Bandi erau intotdeauna animatori ai luptei. Parca ii aud si acum pe Bandi spunand: “Suntem gata sa ne dam viata daca cauza o va cere. Daca nu o vom da eftin dusmanului: Viata noastra nu ne apartine, ea apartine poporului, poporul are nevoie de noi, traim si luptam pentru popor”.

Maiorul Murgescu ii urma capitanul Buradescu. Asteptam ce ne va adduce noul commandant. Auzisem ca-i pictor, ca are inclinatiuni de artist… Un commandant nou e intotdeauna un eveniment in lagar. Desi nu asteptam nimic bun de la administratia lui Antonescu, totusi noul commandant a reusit sa treaca pana si asteptarile noastre.

Artist? Trebuie sa recunoastem, – era intr-adevar un artist. Stia sa intruchipeze infatisarea de pocait cu un character de calau. Cu simtul lui de bun pollitist, cap. Buradescu a adulmecat numai decat cine sunt oamenii cei mai cinstiti si hotarati si iubiti in lagar. Cu o ura stupida si consecventa, el urmarea recunoasterea si exterminarea lor.

Calmul si siguranta lui Lazar, energia inepuizabila a lui Bandi, il intaratau si-l exasperau pe Buradescu. Inconjurandu-se cu o retea de agenti, el cauta sa urmareasca zi de zi, pas cu pas, activitatea lor si a tovarasilor lor de munca, cei mai apropiati. In mintea lui incoltea un plan bestial si rafinat, el spera ca prin izolarea lor va putea demoraliza intreaga masa a internatilor, va reusi sa sparga unitatea lor de lupta.

Planul lui Buradescu a reusit, dar numai in parte. El a izbutit intr-adevar, cu ajutorul Gestapoului, sa fie izolati, si mai tarziu exterminate la Rabnita, un grup de detinuti antifascisti in frunte cu Lazar si Bandi, dar n-a reusit sa rupa spiritual de lupta si curaj a masei internatilor de la Vapniarca.

In ziua de 17 Martie, detinutii politici din Rabnita au fost anuntati, ca odata cu retragerea autoritatilor romanesti – Armatele Rosii intrau spre apus – vor fi dusi si ei in tara. Li s-a spus sa pregateasca bagajele sa fie gata de plecare. Cu cata infrigurare, cu ce dor arzator de casa asteptau ei intoarcerea in tara, tar ape care o doreau libera si fericita.

Ei nu s-au mai reintors in tara, n-au mai ajuns la acea zi in care tara sa paseasca spre libertate sa rupa lanturile robiei fasciste.

Gloantele fasciste i-au rapus miseleste in celulele lor umede si reci. In noaptea de 17 Martie, pregatiti de drum pentru a se intoarce acasa, ei au facut ultimul lor drum din care nimeni nu se mai intoarce niciodata.

 

This entry was posted in REVOLUTIONARI and tagged , . Bookmark the permalink.